Maine implinesti 2 saptamani, minunea noastra mica. Au trecut repede zilele…Te privesc dormind, te ating, iti ascult respiratia si nu mai reusesc sa tin minte cum era ziua fara tine. Cum erau noptile fara sa ma trezesc pentru a te hrani, pentru a te alinta si alina la pieptul meu.
Am iubit mereu copiii, intotdeauna am banuit ca existenta lor daruieste parintilor delicii nebanuite, nespuse, nedezvaluite. Dar acum, de cand tu, minune Matei, ai venit pe lume, mi-e sufletul mai plin de lumina, de iubire, de viata… mai “suflet” decat as fi putut crede ca e posibil.
Sunt tematoare in ceea ce te priveste, ma sperii cand ai nasucul infundat, cand mi se pare ca nu papi suficient, ca nu dormi bine, ca nu te bucuri de baita…Dar, mai presus de toate, imi doresc si ma rog si sper, sa cresti un OM bun, senin, liber si increzator. Imi doresc sa te putem invata doar lucrurile bune, iar tu sa ne inveti pe noi cum sa fim parintii pe care ii meriti.
Cand inca erai in burtica (ce mult imi pare ca a trecut de atunci!!!), citeam undeva despre o mamica spunand asa :” Copilul meu m-a invatat cum sa fiu mama, cum sa il cresc si sa il ingrijesc”. Zambeam atunci, fara a intelege adevarata esenta a acestor vorbe. Dar azi, printul meu, imi dau seama cata dreptate avea!
Tu, un bot de om, mi-ai aratat ca pot alapta, daca imi doresc asta. Mi-ai deschis ochiii sa iti ofer libertatea de a creste dupa propriul tau program, indiferent de indicii stabiliti in tratatele de medicina. Tu, cu rabdare si hotarare, mi-ai (si ne-ai) spatiat orele de veghe si de somn in asa fel incat sa ne putem bucura cat mai mult de mutritele tale vesele, de cascat si “bicicleta”, de privirea adanca, care parca de vrajeste, pe rand, pe fiecare.
Tu, minune mica, esti cel mai frumos dar pe care mi l-as fi putut dori. Chiar asa, ai venit pe lume cu cateva zile inainte ca mami sa implineasca 26 de ani. Nu am “planificat” asta, dar a fost primul an in care nu mi-am dorit nici un cadou, primul an in care m-am bucurat de aceasta zi exclusiv prin prisma existentei tale.
Maine implinesti 2 saptamani. 14 zile pline de mici pasi mari, de clipe marunte care ma fac sa te iubesc mereu mai mult, sa fiu recunoscatoare Lui Dumnezeu pentru ca ne-a onorat cu acest dar.
Mami si tati te iubesc mult, bebe minunat!
Arhivă pentru februarie, 2012
2 saptamani
La multi si senini ani, iubire…
Azi implinim 7 ani. E mult sau putin? Se spune ca dragostea dureaza 3 ani. Zambesc. Poate, daca o iei ca pe un bun material, cu “termen de valabilitate”. Da, in conditiile astea asa o fi durand. Cel mult 3 ani. Insa daca vezi iubirea ca pe o fiinta vie, care are nevoie de soare, de apa, de dragoste, de apropiere si de intelegere…Daca te obisnuiesti sa uzi in fiecare dimineata iubirea cu seva unui sarut, daca ii vorbesti cald, calm si cu rabdare, daca o stergi de praf periodic, daca o hranesti cu vorbe curate, adevarate si daca o tii de mana cand tremura de frig sau de frica….Atunci, cred ca iubirea poate dura mai mult.
Chiar daca nu mai e la fel. Chiar daca nu mai are gustul de la inceput, chiar daca nu mai alergi, nu mai respiri complet, nu mai gandesti si nu mai zambesti decat in prezenta celui drag. Asa era la inceput. Aproape ca un drog. Pe care simti nevoia sa il consumi mereu, tot mai mult, tot mai des. Asa a inceput….Apoi, cu timpul, am invatat sa te iubesc frumos, calm, matur. Fara (sau cu mai putine) razvratiri de personalitate. Fara sa te mai alung, strigand in gand ca nu vreau sa pleci vreodata. Fara sa ma ascund, rugandu-ma sa ma gasesti repede, ca sa nu ma usuc de dorul tau. Fara sa iti reprosez “nimicuri” pentru a ma delecta apoi cu gustul dulce acrisor al impacarii.
Azi, dupa 7 ani…pot spune ca mi-esti drag asemeni unei parti din mine. Azi, dupa atatea zile in care ne-am descoperit unul pe celalalt, dupa atatea incercari care au trecut peste noi, pot spune ca imi esti necesar. Pentru ca tu esti un om mai bun, mai intelept, cand ma tii de mana. Pentru ca eu nu uit sa fiu putin copil, sa fiu putin femeie, sa fiu putin “minune” cand adorm in bratele tale.
Darul meu pentru tine, iubire, este minunea din burtica. Ghemul de lumina, botul de iubire care va veni pe lume peste cateva zile. Dintr-o iubire mare, mare….asa ii vom spune cand va intreba cum a venit pe lume, cum a capatat viata.
Primul nostru nascut…bebele mic si dulce, pe care l-am inconjurat cu iubire 9 luni, in burtica. Acest “semn” al dragostei va veni sa completeze, o data in plus, tot ce simtim unul pentru altul. O fiinta pe care Dumnezeu ne-a trimis-o in dar, ca sa nu uitam niciodata ca Iubirea inseamna Lumina. Iar lumina mea, esti tu!
Goodbye, dear lady!
Azi a plecat dintre noi un OM. Om drag inimii mele. Zambesc sperand ca nu a suferit, ca a plecat asa cum a trait….simplu, decent, ca o doamna….Nu e un soc, ne asteptam cu totii sa se ajunga aici. Cu toate acestea, acum, ca nu mai e printre noi, ma simt cumva pustiita. Era un Om bun, care m-a invatat multe, a avut rabdare cu mine si a investit mult din puterea ei, din verticalitatea ei, mult din timpul si energia ei la persoana care sunt azi, din punct de vedere profesional. Dar nu numai atat. Cu timpul, observand-o, venind in contact direct cu ea , uneori chiar in conflict, am invatat ca lucrurile se fac BINE intr-un anumit fel, ca regulile exista cu un scop si ca fiecare greseala se plateste, intr-un fel sau in altul, mai devreme sau mai tarziu. Am stat alaturi in lupte pe care, fie ca le-am castigat sau le-am pierdut, le-am purtat frumos, cu mult curaj si cu capul sus. Intotdeauna.
Dumnezeu sa te ierte, sa iti vegheze de acum zborul!
Ninge frumos…poate pentru tine, poate pentru toate clipele pe care nu le-ai trait, desi ti-ai fi dorit…N-am sa mint spunand ca nu te voi uita niciodata….timpul trece, durerea se estompeaza si oamenii uita…Dar stiu sigur ca existenta ta a lasat o amprenta de nesters asupra vietii mele….
Goodbye, dear lady!
Pana cand… prietenia va pali…
Exista oameni care iti intra in suflet. Cu sau fara voia ta. Se “lipesc” si stau o vreme. Produc efecte. Te ajuta sa cresti sau sa (de)cazi. Iti sunt alaturi cand razi sau plangi. Te ranesc si apoi ii ierti. Poate exista si prietenii perfecte. Care se leaga intre oameni care nu te supara niciodata, care iti spun mereu adevarul fara sa te doara. Nu stiu. N-am cunostinta despre astfel de oameni.
Fiecare persoana care mi-a fost sau imi este prieten/a a fost activa in manifestari. Am muncit, alaturi de oameni care mi-au devenit apoi camarazi. Am invatat alaturi de persoane care au ales apoi un alt drum. Am investit mult in fiecare om care mi-a fost drag. Am ras si am plans. Am impartit micile si marile victorii si infrangeri ale vietii.
Uneori, m-am indepartat sau mi-am lasat prietenii sa se distanteze de mine. Din… felul de a fi al vietii. Din prea mult, prea repede, prea devreme. Am plans fiecare prietenie care a murit. Am resuscitat cateva relatii, in naivitatea mea, sperand ca oxigenul poate fi dat cu “portia”, ca e nevoie doar de putin efort, de (inca) putina implicare din partea mea.
Am suferit crunt cand am realizat ca nu-i asa. Ca un prieten se poate castiga intr-o viata, dar se poate pierde intr-o clipa. Ca prietenii care raman cu adevarat langa mine nu trebuie sa fie cei mai frumosi, cei mai inteligenti sau cei mai previzibili. Ca, uneori, prietenii trebuie sa imi intoarca spatele ca sa inteleg ca gresesc. Ca e posibil sa aud adevarul din gura unui prieten si sa ma doara.
Nu sunt multi oameni pe care ii pot numi prieteni. Niciodata nu au fost. Fie ca vorbim despre zilele insorite, sau despre cele cu nor si furtuna. O parte dintre acesti oameni nu sunt fizic, langa mine, in cea mai mare parte a timpului. Cateodata, trec zile, saptamani si luni pana cand reusim sa ne auzim, sa ne vedem, sa ne “descarcam” tolba de vorbe pentru prietenii adevarati.
Dar cat de dulci sunt clipele in care acestea se intampla…Cat de insetati revenim, iar si iar, in fata unui om care ne este drag. Care stie sa ne asculte, care stie toate ranile sufletului nostru, care are, de multe ori, ustensilele potrivite ca sa “dezinfecteze” rana.
Prieteniile adevarate sunt, dupa parerea mea, trebuie sa fie, complete, chiar daca atipice. Cu urcusuri si coborasuri. Cu DA si NU. Cu perioade in care stam ” lipiti” ca dupa o sete lunga de apropiere. Cu perioade in care fiecare isi traieste viata departe, pentru a reveni apoi, in fata prietenilor.
Exista in lume oameni care s-au nascut pentru a fi prieteni, la fel cum exista oameni care sunt facuti pentru a fi mereu in cautarea prietenilor. Sunt sigura ca exista exigente diferite, in functie de anumite perioade din viata. Un prieten de la gradinita, spre exemplu, s-ar putea sa nu iti mai fie la fel de … prieten la vremea primei iubiri. Sau, cine stie, exista norocosi care au prieteni de o viata, care au impartit multe clipe, multe etape de dezvoltare.
Eu… sunt recunoscatoare celor care imi sunt prieteni azi. Le multumesc celor care nu imi mai sunt prieteni acum, dar au fost candva. Si le sunt profund indatorata celor care imi vor deveni prieteni maine. Toti si-au lasat amprenta asupra omului care sunt azi. Fiecare, cu propria gandire, filozofie, credinta si experienta, a adaugat putin la ceea ce cred, simt, traiesc si experimentez acum.
Ma inclin in fata celor care ma considera prietena. Imi rog ingerii sa ma indrume sa le fiu alaturi in acele imprejurari care ii vor insoti. Sa pot fi la inaltimea asteptarilor lor, sa nu ii dezamagesc.
Pentru toti prietenii mei, mai vechi sau mai noi, de mai aproape sau de mai departe, va iubesc!Fie ca toate clipele petrecute impreuna sa ne fie folositoare…
Pe toti, ii binecuvantez, azi si intotdeauna!
