….ma intorc la scris. Spunea Vlahuta…
“Tu esti poet, deci canta…”
Cum se poate zugravi in vorbe dezamagirea, tristetea, amaraciunea ca nu poti alina suferinta unui om drag, unui om bun? Cum sa stergi gustul amar pe care ti-l lasa o infrangere a unui om iubit, a unei parti din inima ta. ….? In fiecare zi, pasim automatizat pe strada, zambim si salutam frumos…dar cati dintre noi poarta cu ei o durere, un dor, un gand nespus, un “te iubesc” strivit sau un “iarta-ma” gatuit de emotie?!Cati dintre oamenii pe care ii stiu pot adormi imediat ce aseaza capul pe perna, fara a zabovi, cu privirea gandului macar, asupra a ceea ce au facut peste zi? Cati dintre oamenii care afiseaza un aer fericit, senin, indestulet sunt astfel?Cat de adevarat este “bine-le” de la retoricul “ce mai faci”…
As vrea sa cred ca nu sunt multi care afiseaza un aer de implinire suprema fara a-l simti cu adevarat. Ce e este insa cel mai grav este este ca nici macar nu ne dam seama.De tristete, de lacrimile inecate in hohote de ras nebun, de gandurile negre ce pandesc…Si ajungem, tarziu in noapte sau in viata, sa plangem fara a sti de ce.
Multa lumina si pace…Sa fie cerul lin aproape de voi…
Va daruiesc o padure de argint. Sa va fie semnal de alarma…de veghe… de liniste si de ragaz…
Sper din tot sufletul sa invatam, fiecare in ritmul si in conditiile lui, sa fim mai mult asemeni vantului, asemeni padurii…Sa fim liberi, dar sa stim sa apreciem libertatea pe care ne-am castigat-o.
Sper sa pot fi, intr-o zi, mai mult decat azi. Sa fiu mai puternica, sa nu ma darame o pala de vant, sa nu ma clatine o lacrima si sa nu ma rapuna o vorba aruncata la ceas de “razboi”. Nu am invatat inca sa mint si sa judec, dar nu vreau sa uit…
“Tu esti poet, deci canta…”
