Azi a fost o zi ciudata.Parca rupta de lume.Am asteptat tot mereu ceva, o farama cat de mica de lumina, insa…A nins mult, peste masura de mult.Poate te-au troienit aducerile aminte, sau dorul sau raul….Poate ai murit sau poate nici nu existi.Ma pierd in ganduri, dragul meu…
Decalogul iubirii
Buna seara celor care sunt in sufletul meu calzi si drepti.Buna sa fie iarna si gandul pentru cei care nu sunt aici, dar pe care ii port in inima oriunde as fi, oriunde ar fi ei.Iubirile mele de pretutindeni, cum de va pot cuprinde in gand cand sunteti atat de multi, atat de dragi si inima mi-e plina de fiecare dintre voi?
Cum sa pot ajuta iubirea pentru voi sa creasca mare, sa dea pe dinafara, sa vina in lume si sa umple ”cercul vostru stramt?”Sunt oare legi pe care trebuie sa le stiu, cuvinte pe care trebuie sa le intonez solemn, rugaciuni pe care trebuie sa le spun in genunchi…..?Sau e suficient faptul ca va caut mereu, ca va strig in clipele mele de exuberanta si va alung departe cand ma simt ”virusata”?E drept ca uneori, cate unul dintre voi, se nimereste sa treaca prin ”raza de actiune a fulgerului” si uneori, doar uneori sper eu, se intampla sa va ardeti pene din aripile albe, divine….Iertati-mi ratacirea din clipele de crivat si jur sa ma rascumpar, jur sa nu va crut vreodata o vorba buna, un gand curat, un zambet sau o imbratisare dulce-acrisoara….
Si pentru ca mi-e dor de voi, in fiecare clipa, oricat de aproape sau departe ati fi, pentru ca mi-s numele voastre mereu in gand si in suflet…am nevoie de un decalog.Vreau sa am reguli scrise(nescrise sunt de la inceputul timpului), sa stiu cum sa fac sa va pot pastra asa, cu mine, in mine(gand, fapta, cuget).Asa sunt eu, mai ”ordonata decat ar trebui”, cum zicea cineva drag zilele trecute.
Pana obosesc de atata ordine, hai sa incerc sa scriu ceva.Cateva reguli, astept insa completari, astept sa ma corectati, daca se impune.Vorba aceea …. nu pot eu sa detin adevarul suprem. Baby ar rade, insa sunt convinsa ca va fi mandru ca am recunoscut, in mod public, asta.
Revenind la reguli.Iata ce am gasit prin cautarile mele ”internaute” zilele trecute.(La o adica, pot reveni cu explicatii, completari, paranteze, acolate si puncte de suspensie- cele mai iubite semne de punctuatie ale universului meu).Iata regulile, fara alte comentarii:
1. Construiti o relatie de prietenie care sa intareasca relatia amoroasa!
2. Amintiti-va de TIMPURILE BUNE!
3. Stabiliti reguli de cearta si respectati-le!
4. Nu aruncati vina unul pe altul!
5. Adaptati-va la nevoile partenerului!
6. Indragostiti-va din nou!
7. Nu luati decizii unilaterale!
8. Nu ghiciti, vorbiti!
9. Identificati aspectele negative si modificati-le!
10. Nu lasati stresul cauzat de munca sa intervina in relatie!
PS: Dupa cum se poate vedea, aceste reguli se aplica unei relatii dintre un EL si o EA.Cel putin, asa se pare.Insa, extrapoland ideile de aici, cred ca, in mare, aceste reguli se pot aplica si unei relatii de iubire prieteneasca(nu-mi place cum suna, insa nu gasesc deocamdata o formula mai fericita). Ma gandesc la prietenii fata de care am gresit, cu gandul sau cu fapta, ma doare ca i-am ranit.Ma doare ca inimile lor au plans poate si n-am stiut sa aduc iar soarele pentru ei.Sper insa ca voi obtine iertarea lor, sper sa nu ramana cicatrici urate si ranile sa se inchida frumos.Prietenia noastra sa ramana asemeni unui marinar intre doua varste, trecut prin furtuni si atacuri miselesti, ranit usor uneori, dar bronzat si plin de muschi, sexy si atragator tocmai prin trecutul lui…..
Inchei acum,ma intorc la “cele lumesti”…..
La multi si senini ani, iubire…
Azi implinim 7 ani. E mult sau putin? Se spune ca dragostea dureaza 3 ani. Zambesc. Poate, daca o iei ca pe un bun material, cu “termen de valabilitate”. Da, in conditiile astea asa o fi durand. Cel mult 3 ani. Insa daca vezi iubirea ca pe o fiinta vie, care are nevoie de soare, de apa, de dragoste, de apropiere si de intelegere…Daca te obisnuiesti sa uzi in fiecare dimineata iubirea cu seva unui sarut, daca ii vorbesti cald, calm si cu rabdare, daca o stergi de praf periodic, daca o hranesti cu vorbe curate, adevarate si daca o tii de mana cand tremura de frig sau de frica….Atunci, cred ca iubirea poate dura mai mult.
Chiar daca nu mai e la fel. Chiar daca nu mai are gustul de la inceput, chiar daca nu mai alergi, nu mai respiri complet, nu mai gandesti si nu mai zambesti decat in prezenta celui drag. Asa era la inceput. Aproape ca un drog. Pe care simti nevoia sa il consumi mereu, tot mai mult, tot mai des. Asa a inceput….Apoi, cu timpul, am invatat sa te iubesc frumos, calm, matur. Fara (sau cu mai putine) razvratiri de personalitate. Fara sa te mai alung, strigand in gand ca nu vreau sa pleci vreodata. Fara sa ma ascund, rugandu-ma sa ma gasesti repede, ca sa nu ma usuc de dorul tau. Fara sa iti reprosez “nimicuri” pentru a ma delecta apoi cu gustul dulce acrisor al impacarii.
Azi, dupa 7 ani…pot spune ca mi-esti drag asemeni unei parti din mine. Azi, dupa atatea zile in care ne-am descoperit unul pe celalalt, dupa atatea incercari care au trecut peste noi, pot spune ca imi esti necesar. Pentru ca tu esti un om mai bun, mai intelept, cand ma tii de mana. Pentru ca eu nu uit sa fiu putin copil, sa fiu putin femeie, sa fiu putin “minune” cand adorm in bratele tale.
Darul meu pentru tine, iubire, este minunea din burtica. Ghemul de lumina, botul de iubire care va veni pe lume peste cateva zile. Dintr-o iubire mare, mare….asa ii vom spune cand va intreba cum a venit pe lume, cum a capatat viata.
Primul nostru nascut…bebele mic si dulce, pe care l-am inconjurat cu iubire 9 luni, in burtica. Acest “semn” al dragostei va veni sa completeze, o data in plus, tot ce simtim unul pentru altul. O fiinta pe care Dumnezeu ne-a trimis-o in dar, ca sa nu uitam niciodata ca Iubirea inseamna Lumina. Iar lumina mea, esti tu!
Goodbye, dear lady!
Azi a plecat dintre noi un OM. Om drag inimii mele. Zambesc sperand ca nu a suferit, ca a plecat asa cum a trait….simplu, decent, ca o doamna….Nu e un soc, ne asteptam cu totii sa se ajunga aici. Cu toate acestea, acum, ca nu mai e printre noi, ma simt cumva pustiita. Era un Om bun, care m-a invatat multe, a avut rabdare cu mine si a investit mult din puterea ei, din verticalitatea ei, mult din timpul si energia ei la persoana care sunt azi, din punct de vedere profesional. Dar nu numai atat. Cu timpul, observand-o, venind in contact direct cu ea , uneori chiar in conflict, am invatat ca lucrurile se fac BINE intr-un anumit fel, ca regulile exista cu un scop si ca fiecare greseala se plateste, intr-un fel sau in altul, mai devreme sau mai tarziu. Am stat alaturi in lupte pe care, fie ca le-am castigat sau le-am pierdut, le-am purtat frumos, cu mult curaj si cu capul sus. Intotdeauna.
Dumnezeu sa te ierte, sa iti vegheze de acum zborul!
Ninge frumos…poate pentru tine, poate pentru toate clipele pe care nu le-ai trait, desi ti-ai fi dorit…N-am sa mint spunand ca nu te voi uita niciodata….timpul trece, durerea se estompeaza si oamenii uita…Dar stiu sigur ca existenta ta a lasat o amprenta de nesters asupra vietii mele….
Goodbye, dear lady!
Pana cand… prietenia va pali…
Exista oameni care iti intra in suflet. Cu sau fara voia ta. Se “lipesc” si stau o vreme. Produc efecte. Te ajuta sa cresti sau sa (de)cazi. Iti sunt alaturi cand razi sau plangi. Te ranesc si apoi ii ierti. Poate exista si prietenii perfecte. Care se leaga intre oameni care nu te supara niciodata, care iti spun mereu adevarul fara sa te doara. Nu stiu. N-am cunostinta despre astfel de oameni.
Fiecare persoana care mi-a fost sau imi este prieten/a a fost activa in manifestari. Am muncit, alaturi de oameni care mi-au devenit apoi camarazi. Am invatat alaturi de persoane care au ales apoi un alt drum. Am investit mult in fiecare om care mi-a fost drag. Am ras si am plans. Am impartit micile si marile victorii si infrangeri ale vietii.
Uneori, m-am indepartat sau mi-am lasat prietenii sa se distanteze de mine. Din… felul de a fi al vietii. Din prea mult, prea repede, prea devreme. Am plans fiecare prietenie care a murit. Am resuscitat cateva relatii, in naivitatea mea, sperand ca oxigenul poate fi dat cu “portia”, ca e nevoie doar de putin efort, de (inca) putina implicare din partea mea.
Am suferit crunt cand am realizat ca nu-i asa. Ca un prieten se poate castiga intr-o viata, dar se poate pierde intr-o clipa. Ca prietenii care raman cu adevarat langa mine nu trebuie sa fie cei mai frumosi, cei mai inteligenti sau cei mai previzibili. Ca, uneori, prietenii trebuie sa imi intoarca spatele ca sa inteleg ca gresesc. Ca e posibil sa aud adevarul din gura unui prieten si sa ma doara.
Nu sunt multi oameni pe care ii pot numi prieteni. Niciodata nu au fost. Fie ca vorbim despre zilele insorite, sau despre cele cu nor si furtuna. O parte dintre acesti oameni nu sunt fizic, langa mine, in cea mai mare parte a timpului. Cateodata, trec zile, saptamani si luni pana cand reusim sa ne auzim, sa ne vedem, sa ne “descarcam” tolba de vorbe pentru prietenii adevarati.
Dar cat de dulci sunt clipele in care acestea se intampla…Cat de insetati revenim, iar si iar, in fata unui om care ne este drag. Care stie sa ne asculte, care stie toate ranile sufletului nostru, care are, de multe ori, ustensilele potrivite ca sa “dezinfecteze” rana.
Prieteniile adevarate sunt, dupa parerea mea, trebuie sa fie, complete, chiar daca atipice. Cu urcusuri si coborasuri. Cu DA si NU. Cu perioade in care stam ” lipiti” ca dupa o sete lunga de apropiere. Cu perioade in care fiecare isi traieste viata departe, pentru a reveni apoi, in fata prietenilor.
Exista in lume oameni care s-au nascut pentru a fi prieteni, la fel cum exista oameni care sunt facuti pentru a fi mereu in cautarea prietenilor. Sunt sigura ca exista exigente diferite, in functie de anumite perioade din viata. Un prieten de la gradinita, spre exemplu, s-ar putea sa nu iti mai fie la fel de … prieten la vremea primei iubiri. Sau, cine stie, exista norocosi care au prieteni de o viata, care au impartit multe clipe, multe etape de dezvoltare.
Eu… sunt recunoscatoare celor care imi sunt prieteni azi. Le multumesc celor care nu imi mai sunt prieteni acum, dar au fost candva. Si le sunt profund indatorata celor care imi vor deveni prieteni maine. Toti si-au lasat amprenta asupra omului care sunt azi. Fiecare, cu propria gandire, filozofie, credinta si experienta, a adaugat putin la ceea ce cred, simt, traiesc si experimentez acum.
Ma inclin in fata celor care ma considera prietena. Imi rog ingerii sa ma indrume sa le fiu alaturi in acele imprejurari care ii vor insoti. Sa pot fi la inaltimea asteptarilor lor, sa nu ii dezamagesc.
Pentru toti prietenii mei, mai vechi sau mai noi, de mai aproape sau de mai departe, va iubesc!Fie ca toate clipele petrecute impreuna sa ne fie folositoare…
Pe toti, ii binecuvantez, azi si intotdeauna!
Ultima zi de CO…. prima zi de prenatal
Azi e ultima zi din concediul de odihna. Maine incepe “oficial” concediul de maternitate. Asta inseamna ca… nu mai e foarte multa vreme pana la venirea pe lume a bebelusului nostru. O minune mica, o farama de iubire care s-a revarsat din preaplinul dragostei noastre. S-a “culcusit” in burtica si peste o vreme va alege sa vina in lume. Sa paseasca spre noi, sub forma unui bot de om. Va avea ochisorii mei?Va avea zambetul tau?Ne dorim sa fie sanatos, ne dorim sa creasca frumos, sa il putem educa asa cum trebuie, sa il facem OM intreg, complet, deplin.
Ce ganduri ma incearca acum? Pe de o parte, imi fac curaj…urmeaza mari provocari. Stiu ca sunt (si suntem ) pregatita pentru ele. Stiu ca le voi face fata, cu brio. Imi spui ca sunt puternica si frumoasa, ca noi (eu, bebe, Leo) suntem viata ta si ca ai face orice pentru ca binele nostru sa ramana o constanta mereu. Te cred, iubire. Te cred, asa cum nu credeam ca e posibil sa ma incred in vorbe, vreodata.
Dar, cu toate acestea, zambesc zilelor ce vor veni. Bebe danseaza…ii place Adelle, se pare. O sa alaptam (ca doar suntem insarcinati, nu?:P) cat de mult se poate, o sa purtam pe bebe in wrap, o sa scutecim textil si o sa traim o viata frumoasa, plina si…rotunda, in casuta noastra din varf de bloc. O sa infulecam vitamina D de la soare, o sa ne sarutam sub stelele frumoase care clipesc in geamul de la baie. Si o sa crestem mari, impreuna.
Pana atunci, azi e ultima zi de concediu de odihna…De maine, intr-un fel “scriptic”, intru si eu in tagma mamelor/viitoarelor mame…Nu cred ca m-am schimbat. Dar stiu sigur ca venirea ta pe lume, bebe misterios, o sa ne faca pe toti mai buni, mai “zambareti”, mai calzi si poate, mai intelepti….
Azi, NOI…
Au trecut milioane de secunde peste noi. Am crescut mult, am evoluat poate. Port in suflet o farama de minune si-n pantec o bucata de soare. Candva, vei intelege….Candva, vei stii ca timpul “n-are a face”. Azi, NOI a zambit toamnei. Maine, cine stie ce va fi.
Cred, cu toata fiinta mea, intr-un cuib pentru noi, intr-un locsor unic, undeva, poate cocotat intre nori, sau doar ascuns de un gard verde. Cred ca doar acolo, intre patru pereti, 2 perechi de ochi si doua inimi, imi pot striga iubirea. Atat de tare, atat de asurzitor, atat de nebun, incat sa o auzi doar tu. Si doar tu sa-i ghicesti sensul si directia.
Simt nevoia sa te imbratisez tare, ca si cum mi-ar fi groaza ca vine toamna. Ca si cum nu vrea sa imi burniteze in ganduri despartiri noi. Ca si cum maine, nu stiu daca va mai exista, si azi e tot ce am, tot ce pot purta cu mine dincolo. Dincolo de ce, vei intreba zambind…Dincolo de vremi si vremuri, iubire. Dincolo de frunzele care mor, dincolo de strigatul disperat al pasarilor ce-si iau la revedere de la cuiburi, dincolo de ochiii tai, dincolo…
N-am mai scris de mult, dar vorbele, au dospit in buricele degetelor, m-au chinuit in vise, mi-au alergat demente prin vene si mi s-au urcat victorioase la cap. Asemeni unei maladii. De ce am crezut oare ca pot sa nu scriu?Ca pot sa nu verbalizez ceea ce trebuie sa se reverse?Cum am avut indrazneala sa tac atata amar de vreme?Mi-am strans de gat fiecare incercare, i-am dat in cap cu nonsalanta unui transant “nu conteaza” si am mers mai departe.
Dar, nu mai stiu sa tac. Trebuie sa las gandul sa se reverse, trebuie sa iti spun, trebuie…Iar tu, dragul meu, sa nu te indoiesti niciodata. Sa nu iti muti visele din palmele mele, chiar daca eu tac. Chiar daca eu dorm si pare ca nu-ti mai veghez respiratia. Chiar daca pare ca zambetul meu e departe si nu te mai poate incalzi. Eu, raman, mereu. Noi a invins. O data in plus. Azi, NOI s-a ridicat din propria cenusa si asteapta, curajos, ploi si vant si “nu-”uri categorice. Azi, o data in plus, nu mi-e frica. Nu ma dau batuta, nu ma predau si nu abdic de la convingerea mea.
Padurea de argint
….ma intorc la scris. Spunea Vlahuta…
“Tu esti poet, deci canta…”
Cum se poate zugravi in vorbe dezamagirea, tristetea, amaraciunea ca nu poti alina suferinta unui om drag, unui om bun? Cum sa stergi gustul amar pe care ti-l lasa o infrangere a unui om iubit, a unei parti din inima ta. ….? In fiecare zi, pasim automatizat pe strada, zambim si salutam frumos…dar cati dintre noi poarta cu ei o durere, un dor, un gand nespus, un “te iubesc” strivit sau un “iarta-ma” gatuit de emotie?!Cati dintre oamenii pe care ii stiu pot adormi imediat ce aseaza capul pe perna, fara a zabovi, cu privirea gandului macar, asupra a ceea ce au facut peste zi? Cati dintre oamenii care afiseaza un aer fericit, senin, indestulet sunt astfel?Cat de adevarat este “bine-le” de la retoricul “ce mai faci”…
As vrea sa cred ca nu sunt multi care afiseaza un aer de implinire suprema fara a-l simti cu adevarat. Ce e este insa cel mai grav este este ca nici macar nu ne dam seama.De tristete, de lacrimile inecate in hohote de ras nebun, de gandurile negre ce pandesc…Si ajungem, tarziu in noapte sau in viata, sa plangem fara a sti de ce.
Multa lumina si pace…Sa fie cerul lin aproape de voi…
Va daruiesc o padure de argint. Sa va fie semnal de alarma…de veghe… de liniste si de ragaz…
Sper din tot sufletul sa invatam, fiecare in ritmul si in conditiile lui, sa fim mai mult asemeni vantului, asemeni padurii…Sa fim liberi, dar sa stim sa apreciem libertatea pe care ne-am castigat-o.
Sper sa pot fi, intr-o zi, mai mult decat azi. Sa fiu mai puternica, sa nu ma darame o pala de vant, sa nu ma clatine o lacrima si sa nu ma rapuna o vorba aruncata la ceas de “razboi”. Nu am invatat inca sa mint si sa judec, dar nu vreau sa uit…
“Tu esti poet, deci canta…”
Primavara-n gandul meu
A iesit soarele.Iarasi, dupa multe zile in care a fost frig si urat si ceata, a iesit soarele.
Si e primavara in gandul meu.Si sunt gata sa mut muntii din loc. Si-am iertat ratacirile, si-am sters cu buretele tradarilor celor care au lovit fara mila.Pentru ca nu conteaza. E primavara si iubesc iar. Pe toti si toate.Si le ating in gand, de fiecare data cand inchid ochii.
Azi, am vazut, absolut intamplator, pasarile calatoare…se intorceau acasa.Si-am inteles, o data in plus.Nimic nu s-a pierdut, totul este inca la locul lui. Si oamenii si cantecele si iarba si florile.
Si-n gandul meu e primavara, dupa multa vreme.
Cant….
Acum e vremea sa ne primenim sufletele, sa curatam gandurile de uscaturi, sa spalam vorbele de praf, sa stergem gesturile de panze de paianjen. E vremea sa ne scuturam de frig, de raceala, e vremea sa fim altfel. Sa fim mai buni, sa credem mai mult, sa dam mai mult.
E vremea sa daruim zambet si pace si iubire.
E timpul sa te iau de mana si sa-ti zambesc. E vremea sa visam viata ce ne asteapta impreuna. E momentul sa ascultam stelele cum susura, sa vorbim soarelui si sa multumi cerului pentru LUMINA.
Noi doi, dragostea mea, suntem facuti din lumina. Deci…bine ai venit, primavara, in ganduri si in priviri!
Pentru toti cei care…
Multa vreme am fost convinsa ca prieteniile rezista in timp daca sunt intretinute de rabdare, de respect, de sustinere reciproca. Multa vreme am stiut ca oamenii sunt buni(cu adevarat buni si pentru totdeauna onesti) pentru ca asa am ales sa ii percep.
Dar nu-i asa.Exista oameni care iti dau cu prietenia in cap.Exista oameni care sterg cu tine podeaua si apoi isi apara comportamentul cu fel de fel de replici, care mai de care mai acide si mai “dragute”.Exista oameni care nu te cunosc, nu au facut vreodata un singur efort sa stie cine esti si se trezesc datori sa emita judecati despre persoana ta pentru ca …ei bine, habar n-am pentru ce.
Nu raspund la provocari.Nu merita.Si, oricum, nu conteaza.
Insa…am voie sa spun ca sunt trista?Am voie sa spun ca nu mai cred in cuvinte?Am voie sa oftez, gandindu-ma ca m-am inselat…iar m-am inselat in privinta oamenilor?
Chiar si asa, stiu ca va sa fie primavara.Curand. Si o sa se faca soare.Si pe strada mea.Pana atunci, nu raspund. Nu mai raspund.Ce rost ar avea?E tot atata “zarva” si tot asa de efemer tumultul de azi.
Noapte buna, copile!Va veni vremea de implinit vise si va veni vremea sa uiti…
“In fine” nu exista in iubire
Nu am stiu niciodata sa ma “despart” frumos. Nu stiu sa accept, fara o fluturare trista de gene, cand o iubire moare. Cand iubesc, ard pana la capat. Dau totul si astept la fel. Pierd mult (poate), dar castig traire adevarata. Iubesc infinit (inca) oamenii care mi-au picurat candva in viata fluturi in stomac, nectar de sarutari pe buze sau elixir de iubire in inima. I-am incrustat in suflet, in trecut si-n viitor, pentru toate zilele mele. Si da….azi am simtit ca nu e suficient.
Eu stiu sa pierd, dar nu stiu sa o fac fara lupta. Nu cred ca am iubit vreodata (intr-unul din multele feluri in care se poate iubi) pe cineva pe care sa il abandonez pentru ca eram in sesiune, aveam teza, perioada de contractare sau erori tehnice repetate. Am si eu, ca fiecare, de altfel, singuratatile pe care mi le autoproclam ca sa ma intaresc si sa ma pierd. Am si eu zile cand mi-s departe toti si toate, am ganduri care ma chinuie, amintiri care ma alinta sau vise care ma cearta. Dar nu stiu sa spun “te iubesc, dar…”
Punctele de suspensie mi-au fost mereu fidele prietene si cativa oameni din viata mea au beneficiat de ele din plin. Cred cu tarie ca in iubire e TOTUL sau nimic. Asa trebuie sa fie.Asa simt eu ca vreau sa fie.Pentru mine, asa e.Asa a fost. Asa va fi intotdeauna.
Pot lupta cu un sarut strain, pot face fata unor argumente covarsitoare intr-o dezbatere de idei, pot ierta un “netelefon” sau o “non-declaratie”.Dar nu stiu sa reactionez in fata lui “in fine…”. Multa vreme am crezut ca vorbele, fie ele aratoase sau mai ciunte, mai reci sau mai ponosite, imi sunt prietene. Le-am invatat hatarul si le pot imbuna sa alinte, chiar cand mi-as dori sa loveasca, imi spuneam pana mai ieri. Dar azi….Ei bine, azi, m-am dezechilibrat si-am cazut in praf in fata unui simplu “in fine…”
Cred ca vor fi unii care vor rade.Ce probleme existentiale mi-am descoperit asa din senin!Insa nu-mi pasa, pentru cei care simt, dincolo de vorbele mici, negre, am sa scriu totusi.
In iubire, dau totul.In iubire, ofer si apoi am dreptul sa cer.In iubire, mi-e inima plina si gandul plin de stele. Si iubesc la inifinit chiar ochii care mi-au pleostit azi prietenia cuvintelor. Si-am sa-i iert caci n-au stiut sa spuna altfel. Azi, a murit putin dintr-o poveste.Azi, am plecat genele trist, dar le-am deschis repede si nu mi-ai vazut lacrima strivita in coltul ochiului stang.
Sarutul de pe omoplat e inca acolo.Tot ce mi-ai spus inca vibreaza la mine-n gand, desi ecoul pasilor tai s-a stins de mult. Mi-e drag sa te stiu bine, dar asta seara n-am sa-ti zambesc in vis. Si poate luni, doar poate(trist refugiu, ah!) privirea ta va gasi de cuviinta sa-mi ingaduie cateva minute.Un tic-tac al timpului tau sa stie cum sa stearga “praful” de pe vorbe si sa le dea aripi sa cante.
In iubire, dragul meu, nu exista invingator.Dar tu ai aflat asta abia acum, dupa multa vreme.Si nu-ti mai place asa tare jocul, daca nu-i poti pipai, febril, miza. Nu-i nimic, iubire. E o inca dovada ca-mi vei ramane in suflet sfant. Asa imperfect, asa timid in fata unor vorbe care, fie vorba intre noi, chiar nu stiu sa muste…
Mi-e dor de tine,iti spun.A n-a oara. Si chiar in conditiile date, ma scutur de praf si stiu ca am sa il inving intr-o zi pe “in fine”.Poate ca tocmai asta este lectia pe care destinul simte nevoia sa mi-o dea.
In iubire,dragul meu, sufletul nu se imparte in procente.Tu…dragul meu, nu (mai) intelegi o lume fara cifre si formule. Eu, cuminte, ma lupt, asa, cu mainile goale. Si de-ar fi sa uit vreodata tot ce ne-am spus, sa-mi amintesti doar ziua cand nu stiai sa articulezi . In fine………
Iar daca in imbratisarea gandului tau am sa simt o umbra de ratacire, daca pasii tai nu vor mai aluneca niciodata in directia mea, sa stii ca te-am iertat. Pentru tot ce mi-ai spus, pentru tot ce n-ai facut, pentru “in fine” si pentru cate vor mai fi.
Pana atunci, sper sa se faca lumina in gandul tau.Sper sa te scuturi de iarna, de “n-am timp” si “am obosit”. Sper sa iti aduca noaptea gandul bun si visul sa te faca sa zambesti. Stiu ca astepti primavara. Si ti-am trimis-o.Si ti-o trimit de mii de ori, dar nu-mi ucide bruma de soare. Cu sau fara puncte de suspensie, noapte buna, dragul meu!
Alba ca Zapada si (ne)placerile unei mirese in devenire
Recunosc, avand mana pe inima, cu toata sinceritatea de care sunt in stare, ca nu mi-am visat niciodata nunta, in cele mai mici amanunte si nuante si degrade-uri. Am fost si eu copila parintilor mei si-mi umblau prin bucle (care, culmea, n-au fost nicodata blonde si stralucitoare!!!) idei despre cum imi voi creste pruncii si cum imi voi uimi sotul. Am visat (si, in consecinta, am ticluit planuri elaborate) despre cum va fi viata mea de “om mare”.Dar nunta, nu mi-am visat-o niciodata.Rochia nu mi-a colindat prin gand nici macar dupa ce mana mea a fost ceruta parintilor si pe inelarul mainii stangi isi croise deja culcus moale si prezentabil inelul cu pietricica verde( asa cum mi-ar fi placut sa am eu ochii).
Si iata ca m-am trezit, dupa luni bune de la cerere, cand era vremea sa incep “marea nebunie”.Ma scoteau din sarite toti cunoscutii care ma intrebau, cu o nonsalanta iesita din comun, la auzul vestii ca ma marit :”Si?Ti-ai cumparat rochia de mireasa?”. Imi doream sa le explic toate ideile mele despre intregul eveniment, faptul ca m-am apucat inainte de toate, sa imi organizez ideile si dorintele si abia apoi, inarmata cu o agenda, ticsita de idei, pareri si concluzii, voi ajunge si la rochie. Dar ma parasea curajul inainte de prima silaba cand vedeam ca interesul lor era pur social.Si atat.
Nu am recunoscut decat in fata catorva amice dragi inimii mele, ca habar n-am cum as vrea sa arate rochita mea de mireasa. Am pufnit cand mi s-a adus la cunostinta ca domnisoarele de onoare si cele doua soacre vor avea cate doua tinute iar eu, cel mai important actor al piesei, voi “beneficia” din plin de o singura podoaba vestimentara. Ei si ce?mi-am spus. Insa, in adancul sufletului, ma indoiam serios ca voi izbuti sa gasesc ceva capabil sa intruneasca toate exigentele unui asemenea eveniment.
Nu vreau sa fiu inteleasa gresit!Mi se repeta intruna ca nunta este cea mai importanta zi din viata unei tinere femei, ca este inceputul drumului ei pe o noua cale, alaturi de un barbat care o va face fericita si o va pretui.Mi se sugereaza ca este in intereseul meu sa arat impecabil atunci, sa zambesc mult si sa vorbesc tuturor, sa fiu frumoasa si sa nu gresesc nimic din ceea ce trebuie sa pun, fac sau gandesc. Nu neg faptul ca este o zi importanta.Nu neg ca imi doresc sa putem crea atmosfera frumoasa care sa ne aminteasca tuturor ca o noua viata incepe si doi oameni care se iubesc isi promit unul altuia sprijin si sustinere. Insa, tind sa cred ca NUNTA NU ESTE TOTUL.Nu incepe si nu se termina viata mea cu acest eveniment. Da, sunt dispusa sa fac ceva “eforturi” pentru ca acele clipe sa dainuiasca in memoria si inimile celor prezenti, dar nu am sa fac TOTUL DOAR ca sa ii multumesc pe ceilalti.
In fine, stresul legat de gasirea rochitei perfecte a inceput sa ma macine cand am observat ca multe dintre “prietenele de suferinta”(a se citi – viitoare sotii) au inceput deja sa numere pe degetele unei singure maini ceea ce mai exista inca in coloana cu DE FACUT. Eu eram undeva pe la mijloc cu toate pregatirile. La rochie nu ma gandisem suficient de mult, pentru simplul motiv ca nu mi se parea a fi o prioritate inca.
Putin dupa ce am implinit minunata varsta de 24 de ani, mi-am luat inima in dinti si am purces la “probat” rochii de mireasa. In creierul meu, se zvarcoleau deja idei, temeri….Ma asteptam sa ies de la Targul de Nunti (cel putin) cu ceva critici aduse vointei divine care nu mi-a faurit un corp perfect, picioare lungi si ten bronzat.
Nu mare mi-a fost mirarea cand am probat prima rochita. Din oglinda imi zambea stangaci ( si putin impiedicat, pentru ca tocurile aferente probei erau de imprumut) o mireasa frumoasa. Dulce. Arata ca rupta dintr-o poveste. Si parca semana cu mine. Putin, ce-i drept, dar….Mama( soacra cu fata) s-a asezat pe un scaun.I se muiasera picioarele. Si ma privea lung.Prea lung, ar spune simtul meu artistic acum. Domnul mire luase distanta. I se pusese in vedere ca “are voie sa vada mireasa”, insa prezenta lui trebuie sa fie foarte discreta. Trebuie sa faca poze clare si reale, sa ajute la “obiectivizarea” sentimentelor ce dadeau navala peste cele doua femei, mama si fiica.
Bun. Am trecut de prima proba.Nu-i rau, ma incurajam in minte. Nu eram convinsa ca aceea era rochia pentru mine desi, sincer vorbind, eram in plop cu partea de “recunoastere” a celei ce avea sa fie “THE ONE”. Mai incercam o data. Profitam de faptul ca este multa lume. Nu par a fi ceva modele perfecte, mirese 90-60-90 care sa-mi taie rasuflarea, calea si avantul.
Cautam cu tot calmul din lume.Poate mai gasesc ceva care sa mi se para interesant. Multe modele.Multe “varzoase”.Nu mi se potrivesc pentru ca nici macar nu ma uit la ele. Si totusi….am descoperit o rochita. Cu inima stransa, i-o arat mamei. Desi nu parea a fi impresionata, o probez. Culmea, era singura marime. Si, intamplator, era exact marimea mea. Ma chinui sa nu ma pierd printre pliuri si alte cele.Cabina de proba era mititica. Ma simt bine in ea. E usoara.E crem. E simpla. E … o minune de rochita. Ma intrept spre oglinda. De aceasta data, cu pasi siguri. Aveam in picioare botine rosii. Care dau putere si curaj. Deschid ochii cu emotie. Wow!
E rochita mea de mireasa. Imediat apare si voalul. Ma tot privesc in oglinda. N-am avut niciodata o experienta metafizica cu nici o piesa vestimentara. M-am chinuit de multe ori sa pot reuni, in acelasi produs, ceva care sa-mi placa, sa stea bine si sa nu ma lase fara venituri o perioada mare de timp. Am admirat pantofii din “Totul despre sex” dar nu am putut intelege cum cineva poate iubi atat de mult, atat de adanc o pereche de pantofi. Pana acum.
Nu ma mai puteam dezlipi de oglinda. Si de rochita. Acum, da. Acum, STIAM ca este rochita mea de mireasa. Ca pe mine ma astepta, cuminte, superba. Crem. Si cu totul altfel decat nu mi-am imaginat-o niciodata. Era pentru mine. Atata tot.
Si uite-asa, s-au ispravit toate complexele si gandurile si intrebarile si temerile legate de ceea ce va purta mireasa. Domnisoara mireasa a dormit bine. S-a trezit vesela si a verificat daca minunea este la locul ei, ascunsa privirilor curioase de o husa inchisa. Mireasa este fericita.
Poate pare total ireal, insa mi se pare ca uneori, o singura clipa poate juca un rol covarsitor in viata mea. Am gasit (din intamplare, sau din fericire sau, din marinimia sortii) aceasta minune. Si-am luat-o acasa. Si acum imi lumineaza parca, secundele innourate de vreun gand pizmas si nedrept.
Mai sunt multe de pus la punct, insa un pas important a fost facut. Si-asa arunc un zambet larg lumii….
Repet: nu sunt o impatimita a cumparaturilor. Nu am divinizat niciodata o pereche de pantofi sau o “little balck dress”. Nu am masuri perfecte si nici nu am puteri de a prevedea viitorul.
Ma multumesc uneori cu lucruri clasice, care stiu ca mascheaza micile imperfectiuni si subliniaza unele atuuri feminine.
Mi-am inchipuit mereu ca voi avea o rochita alba, frumoasa dar nu spectaculoasa. Nu m-am putut hotari daca as vrea voal lung sau scurt pentru simplul motiv ca nu vad care ar fi diferenta, in afara de cea evidenta, desigur.
Primul gand in clipa in care m-am privit in oglinda: arat ca Alba ca Zapada!Si, culmea, o prietena, care a reusit sa-mi smulga cele cateva poze cu rochita, mi-a spus acelasi lucru! Nu pot decat sa ma bucur. A fost o victorie usoara, insa cred ca trebuie sa multumesc pentru fiecare lupta, indiferent de rezultatul ei.
